Căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. "Nu e decât o suferinţă, a fi singur". Nici Dumnezeu nu e o singură persoană. Căci în acest caz n-ar fi iubire, ba n-ar fi peste tot persoană; deci Dumnezeu. De aceea nici omul n-ar fi chipul lui Dumnezeu, dacă ar fi o monadă închisă. În acest caz existenţa lui ar fi un chin, dacă ar mai exista peste tot. Geneza spune că Dumnezeu a făcut pe Eva pentru că a văzut că "nu e bine să fie omul singur" (2, 18). Nu numai ca să-l ajute pe Adam crease Dumnezeu şi pe Eva, ci şi pentru ca să-l ferească de singurătate, căci numai pentru că se completează reciproc, ei sunt omul deplin. "Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei şi i-a binecuvântat; şi a chemat numele lui om (Adam), în ziua în care i-a făcut pe ei" (Gen. 5, 2). Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie: "Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei" (Gen. 1, 27). "Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur", notează Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar Sfântul Chiril din Alexandria spune: "Dumnezeu a creat coexistenţa".
Deosebirea complementară trupească redă şi condiţionează o diferenţă complementară sufletească. Aceasta nu face pe fiecare mai puţin om. Dar umanitatea este trăita de fiecare în alt mod şi într-o completare reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umana şi-o trăiesc numai împreuna, în completarea reciprocă. Cu alte cuvinte, această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală. "Fiinţa umană este o fiinţă conjugală". Perechea umană din rai era o pereche conjugală. "Aceasta era căsătoria paradisiacă, avându-şi baza în natura umană duala". Dar ea avea şi un har.
Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă. Astfel, căsătoria avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul avea, în mod deplin, în unirea desăvârşită cu o femeie, tot ce-l completa esenţial şi femeia la fel. Trecerea de la legătura cu o femeie la legătura cu alta, sau de la un bărbat la altul, nu procura nici unuia completarea deplină printr-o unire desăvârşită. Femeiescul e mereu căutat fără să fie găsit deplin, în acea dăruire a lui deplină şi pentru toată viaţa; şi bărbătescul la fel. Fiecare jumătate rămâne mai mult sau mai puţin un individ necomplet ca om, mai mult sau mai puţin într-o singurătate.
Unirea deplină între un bărbat şi o femeie, corespunzând unei iubiri desăvârşite, e netrecătoare. Căci fiecare a găsit în celălalt nu un obiect, ale cărui posibilităţi de satisfacere sunt limitate şi care se ascunde ca persoană atunci când e tratat ca obiect, ci o persoană inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de autodăruire.
Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă. Astfel, căsătoria avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul avea, în mod deplin, în unirea desăvârşită cu o femeie, tot ce-l completa esenţial şi femeia la fel. Trecerea de la legătura cu o femeie la legătura cu alta, sau de la un bărbat la altul, nu procura nici unuia completarea deplină printr-o unire desăvârşită. Femeiescul e mereu căutat fără să fie găsit deplin, în acea dăruire a lui deplină şi pentru toată viaţa; şi bărbătescul la fel. Fiecare jumătate rămâne mai mult sau mai puţin un individ necomplet ca om, mai mult sau mai puţin într-o singurătate.
Unirea deplină între un bărbat şi o femeie, corespunzând unei iubiri desăvârşite, e netrecătoare. Căci fiecare a găsit în celălalt nu un obiect, ale cărui posibilităţi de satisfacere sunt limitate şi care se ascunde ca persoană atunci când e tratat ca obiect, ci o persoană inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de autodăruire.
Căsătoria ca legătură naturală, a fost slăbită şi desfigurată. În multe forme după cădere, prin egoismul descătuşat şi dezvoltat de cădere. Ea a pierdut prin aceasta harul legat de starea primordială. Totuşi ea n-a fost desfiinţată, în esenţă, căci nici natura umană n-a fost distrusă.
Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai împreună cu ea bărbatul formează omul întreg şi numai în unire cu ea se realizează ca bărbat. Şi femeia la fel. Căci bărbatul e cel ce completează femeia, şi viceversa. Şi dacă bărbatul nu completează de fapt femeia şi nu e completat de ea, nu se realizează ca bărbat, precum nici femeia, ca femeie. În felul acesta, în femeia lui, bărbatul are toată cealaltă jumătate a speciei, şi viceversa, încat nici unul nu are nevoie de alt bărbat sau de altă femeie. Dar orice bărbat sau femeie e nu numai un exemplar uniform al unei jumătăţi a speciei, ci poartă şi caracterele unice ale unei persoane nerepetate. Vieţuind împreună, cele două persoane se configurează una după cealaltă, încât bărbatul se completează şi ca persoană prin femeie, şi invers. Fiecare devine un fel de co-persoană şi amândoi o unitate co-personală. De aceea, bărbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizează ca persoană, definită prin convieţuirea cu o singură persoană ca femeie. Trăsăturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu-zis el va deveni mai mult un individ-specie, căci cel ce e lipsit de o adevărată şi permanentă comuniune personală, e mai mult un individ uniform al speciei decât o persoană. În el se dezvoltă mai mult pasiunile speciei, nearmonizate şi neînfrânate în trăsăturile unei persoane cu caractere spirituale reliefate în mod propriu. Prin educaţie caracterele lor personale îmbinate le capătă şi copiii lor; sau şi cei doi se resimt cu vremea de trăsăturile personale ale copiilor. Aşa se pregătesc oamenii să devină o universală comunitate co-personală în Împărăţia cerurilor. Această reciprocă configurare personală n-a lipsit cu totul nici după cădere, ba ea a fost ajutată într-un fel chiar de legea naturii. Slujba ortodoxă afirmă: "Nici păcatul de la început, nici potopul n-au stricat sfinţenia căsătoriei". Sfântul Efrem Sirul adaugă: "De la Adam până la Domnul, iubirea conjugală autentică era Taină desăvârşită". Mai precis vorbeşte Fericitul Augustin, spunând la rândul său: "Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit în rai".
Totuşi atributele naturale ale căsătoriei, unitatea şi indisolubilitatea, erau de mulţi şi chiar de multe popoare întregi nesocotite. Dar conştiinţa că ea e una şi indisolubilă persista între oameni. Din această conştiinţă pun fariseii lui Iisus întrebarea: "Se cade, oare, omului să-şi lase femeia sa pentru orice pricină?"(Mt. 19, 4).
Din Dogmatica vol III – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae
Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai împreună cu ea bărbatul formează omul întreg şi numai în unire cu ea se realizează ca bărbat. Şi femeia la fel. Căci bărbatul e cel ce completează femeia, şi viceversa. Şi dacă bărbatul nu completează de fapt femeia şi nu e completat de ea, nu se realizează ca bărbat, precum nici femeia, ca femeie. În felul acesta, în femeia lui, bărbatul are toată cealaltă jumătate a speciei, şi viceversa, încat nici unul nu are nevoie de alt bărbat sau de altă femeie. Dar orice bărbat sau femeie e nu numai un exemplar uniform al unei jumătăţi a speciei, ci poartă şi caracterele unice ale unei persoane nerepetate. Vieţuind împreună, cele două persoane se configurează una după cealaltă, încât bărbatul se completează şi ca persoană prin femeie, şi invers. Fiecare devine un fel de co-persoană şi amândoi o unitate co-personală. De aceea, bărbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizează ca persoană, definită prin convieţuirea cu o singură persoană ca femeie. Trăsăturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu-zis el va deveni mai mult un individ-specie, căci cel ce e lipsit de o adevărată şi permanentă comuniune personală, e mai mult un individ uniform al speciei decât o persoană. În el se dezvoltă mai mult pasiunile speciei, nearmonizate şi neînfrânate în trăsăturile unei persoane cu caractere spirituale reliefate în mod propriu. Prin educaţie caracterele lor personale îmbinate le capătă şi copiii lor; sau şi cei doi se resimt cu vremea de trăsăturile personale ale copiilor. Aşa se pregătesc oamenii să devină o universală comunitate co-personală în Împărăţia cerurilor. Această reciprocă configurare personală n-a lipsit cu totul nici după cădere, ba ea a fost ajutată într-un fel chiar de legea naturii. Slujba ortodoxă afirmă: "Nici păcatul de la început, nici potopul n-au stricat sfinţenia căsătoriei". Sfântul Efrem Sirul adaugă: "De la Adam până la Domnul, iubirea conjugală autentică era Taină desăvârşită". Mai precis vorbeşte Fericitul Augustin, spunând la rândul său: "Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit în rai".
Totuşi atributele naturale ale căsătoriei, unitatea şi indisolubilitatea, erau de mulţi şi chiar de multe popoare întregi nesocotite. Dar conştiinţa că ea e una şi indisolubilă persista între oameni. Din această conştiinţă pun fariseii lui Iisus întrebarea: "Se cade, oare, omului să-şi lase femeia sa pentru orice pricină?"(Mt. 19, 4).
Din Dogmatica vol III – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae
No comments:
Post a Comment