Familia – chip al iubirii lui Dumnezeu

Cuvântul dumnezeiesc al Sf. Scripturi arată foarte concret faptul că fiinţa umană are o vocaţie comunitară şi este permanent deschisă spre dialog şi comuniune. Singurătatea este poate una dintre cele mai crunte realităţi şi, tocmai de aceea, Dumnezeu a creat perechea. De atunci şi până la sfârşitul omului, complementaritatea dintre cele două sexe este înscrisă în legea firii.
Sfântul Ioan Damaschinul consideră că apariţia legăturii sexuale reprezintă o expresie a fricii de singurătate, de dispariţie a neamului omenesc (starea normală a primilor oameni a fost fecioria), a dorinţei de complementaritate şi de a lăsa urmaşi, simţită de primii oameni. Astfel fecioria, din stare normală, firească primilor oameni, devine o normă a desăvârşirii, un vot special, rezervat doar unora. În această ordine de idei, folosirea funcţiei sexuale în cadrul căsătoriei nu este un păcat, ci un pogorământ adus firii slăbite de efectele păcatului iniţial.
În Ortodoxie viaţa monastică şi viaţa de familie sunt două căi cu responsabilităţi specifice, având acelaşi scop: mântuirea. Familia este privită ca imaginea concretă a Bisericii, iar tocmai acesta este motivul pentru care viaţa de familie s-a bucurat de aceeaşi preţuire ca şi viaţa monastică. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur, în timpul unei predici în care lua atitudine împotriva reprezentărilor teatrale obscene (cât de contemporană este această predică!), s-a oprit pentru a răspunde obiecţiei: vreţi să ne faceţi pe toţi călugări? Eu nu vă cer, a răspuns, să vă retrageţi în munţi şi în singurătăţile pustiului, dar vă cer să fiţi buni, smeriţi şi curaţi, voi cei care locuiţi în oraşe şi sate. Căci, continuă el, toate poruncile legii ne sunt comune cu cele ale călugărilor în afară de castitate. Şi chiar în privinţa castităţii, oamenii căsătoriţi trebuie să le fie asemănători monahilor prin castitatea inimii.
În cadrul familiei dispare egoismul şi dorinţa de manifestare şi exprimare egoistă şi egocentristă, născându-se în sufletul partenerilor conştiinţa solidarităţii şi a întrajutorării. Eu nu mai trăiesc în mine şi pentru mine, ci în celălalt şi pentru celălalt. Eu mă găsesc, mă regăsesc, mă odihnesc şi mă oglindesc necontenit în cel de lângă mine. Şi toate acestea spre mântuire: a unuia prin celălalt şi a tuturor (inclusiv copiii) împreună. Soţia reprezintă pentru soţ darul pe care i l-a dat Dumnezeu pentru a-i uşura lucrarea mântuirii. Soţul, la rându-i, este binecuvântarea dată de Dumnezeu soţiei, pentru ca prin el, ea să-şi găsească liniştea, fericirea şi mântuirea. Astfel familia devine cel mai concret cadru de împlinire a vocaţiei comunitare a omului şi a scopului real al relaţiei sale trupeşti.
Atitudinea Mântuitorului faţă de familie reiese în primul rând din dialogul Său cu fariseii, relatat în Evanghelia după Matei (19, 1-12). „Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?” Legea spunea: „De va lua cineva femeie şi se va face bărbat ei, dar ea nu va afla bunăvoinţă în ochii lui, pentru că va găsi el ceva neplăcut la ea, şi-i va scrie carte de despărţire, i-o va da la mână şi o va slobozi din casa sa” (Deut. 24 ,1). Mântuitorul nu oferă nici o soluţie evidentă; El nu oferă calea succesului marital, aşa cum aşteptau ascultătorii Săi; El reaminteşte doar, care a fost relaţia originară dintre bărbat şi femeie, ca şi lucrarea tainică a lui Dumnezeu în cadrul acestei relaţii: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă”. Comentatorii spun că, de fapt, nu este vorba despre o simplă părăsire a casei, ci de o despărţire de trecut şi legăturile biologice, pentru a intra într-o nouă relaţie de ordin spiritual. Unirea este nu numai una fizică, ci una transfigurată, printr-o dăruire reciprocă de sine.
Cât despre marele Apostol, el considera comuniunea dintre bărbat şi femeie a fi o mare taină („taina aceasta mare este” - Efeseni 5, 32), dar doar atunci când respectă o condiţie esenţială: trebuie să fie „în Hristos şi în Biserică”. Omul îşi împlineşte astfel vocaţia sa eclesială şi de comuniune.
Un element vital pentru existenţa familiei creştine este rugăciunea. Având conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în familia lor, soţii creştini nu mai privesc relaţiile dintre ei doar în perspectiva unei autorealizări temporale, ci în perspectiva binecuvântării finale în Împărăţia lui Dumnezeu. În acest mod, iubirea lor devine altruistă şi responsabilă. Iar această iubire trebuie să ia şi o formă materială; copiii sunt astfel primiţi, în acelaşi timp, ca dar al lui Dumnezeu şi ca rod al iubirii lor rugătoare.
Prin Taina Cununiei, Biserica îşi extinde graniţele, revărsându-şi harul în sânul noii familii. Această „Biserică de acasă” devine împlinire a vocaţiei originare a omului şi are de acum menirea, ca prin credinţă, nădejde şi dragoste, să mărturisească necontenit iubirea lui Hristos manifestată în lume.

Alexandru Gheorghiu, absolvent Teologie Pastorală