Iubirea in casatorie

Căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. "Nu e decât o suferinţă, a fi singur". Nici Dumnezeu nu e o singură persoană. Căci în acest caz n-ar fi iubire, ba n-ar fi peste tot persoană; deci Dumnezeu. De aceea nici omul n-ar fi chipul lui Dumnezeu, dacă ar fi o monadă închisă. În acest caz existenţa lui ar fi un chin, dacă ar mai exista peste tot. Geneza spune că Dumnezeu a făcut pe Eva pentru că a văzut că "nu e bine să fie omul singur" (2, 18). Nu numai ca să-l ajute pe Adam crease Dumnezeu şi pe Eva, ci şi pentru ca să-l ferească de singurătate, căci numai pentru că se completează reciproc, ei sunt omul deplin. "Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei şi i-a binecuvântat; şi a chemat numele lui om (Adam), în ziua în care i-a făcut pe ei" (Gen. 5, 2). Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie: "Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei" (Gen. 1, 27). "Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur", notează Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar Sfântul Chiril din Alexandria spune: "Dumnezeu a creat coexistenţa".

Deosebirea complementară trupească redă şi condiţionează o diferenţă complementară sufletească. Aceasta nu face pe fiecare mai puţin om. Dar umanitatea este trăita de fiecare în alt mod şi într-o completare reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umana şi-o trăiesc numai împreuna, în completarea reciprocă. Cu alte cuvinte, această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală. "Fiinţa umană este o fiinţă conjugală". Perechea umană din rai era o pereche conjugală. "Aceasta era căsătoria paradisiacă, avându-şi baza în natura umană duala". Dar ea avea şi un har.
Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă. Astfel, căsătoria avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul avea, în mod deplin, în unirea desăvârşită cu o femeie, tot ce-l completa esenţial şi femeia la fel. Trecerea de la legătura cu o femeie la legătura cu alta, sau de la un bărbat la altul, nu procura nici unuia completarea deplină printr-o unire desăvârşită. Femeiescul e mereu căutat fără să fie găsit deplin, în acea dăruire a lui deplină şi pentru toată viaţa; şi bărbătescul la fel. Fiecare jumătate rămâne mai mult sau mai puţin un individ necomplet ca om, mai mult sau mai puţin într-o singurătate.
Unirea deplină între un bărbat şi o femeie, corespunzând unei iubiri desăvârşite, e netrecătoare. Căci fiecare a găsit în celălalt nu un obiect, ale cărui posibilităţi de satisfacere sunt limitate şi care se ascunde ca persoană atunci când e tratat ca obiect, ci o persoană inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de autodăruire.

Căsătoria ca legătură naturală, a fost slăbită şi desfigurată. În multe forme după cădere, prin egoismul descătuşat şi dezvoltat de cădere. Ea a pierdut prin aceasta harul legat de starea primordială. Totuşi ea n-a fost desfiinţată, în esenţă, căci nici natura umană n-a fost distrusă.
Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai împreună cu ea bărbatul formează omul întreg şi numai în unire cu ea se realizează ca bărbat. Şi femeia la fel. Căci bărbatul e cel ce completează femeia, şi viceversa. Şi dacă bărbatul nu completează de fapt femeia şi nu e completat de ea, nu se realizează ca bărbat, precum nici femeia, ca femeie. În felul acesta, în femeia lui, bărbatul are toată cealaltă jumătate a speciei, şi viceversa, încat nici unul nu are nevoie de alt bărbat sau de altă femeie. Dar orice bărbat sau femeie e nu numai un exemplar uniform al unei jumătăţi a speciei, ci poartă şi caracterele unice ale unei persoane nerepetate. Vieţuind împreună, cele două persoane se configurează una după cealaltă, încât bărbatul se completează şi ca persoană prin femeie, şi invers. Fiecare devine un fel de co-persoană şi amândoi o unitate co-personală. De aceea, bărbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizează ca persoană, definită prin convieţuirea cu o singură persoană ca femeie. Trăsăturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu-zis el va deveni mai mult un individ-specie, căci cel ce e lipsit de o adevărată şi permanentă comuniune personală, e mai mult un individ uniform al speciei decât o persoană. În el se dezvoltă mai mult pasiunile speciei, nearmonizate şi neînfrânate în trăsăturile unei persoane cu caractere spirituale reliefate în mod propriu. Prin educaţie caracterele lor personale îmbinate le capătă şi copiii lor; sau şi cei doi se resimt cu vremea de trăsăturile personale ale copiilor. Aşa se pregătesc oamenii să devină o universală comunitate co-personală în Împărăţia cerurilor. Această reciprocă configurare personală n-a lipsit cu totul nici după cădere, ba ea a fost ajutată într-un fel chiar de legea naturii. Slujba ortodoxă afirmă: "Nici păcatul de la început, nici potopul n-au stricat sfinţenia căsătoriei". Sfântul Efrem Sirul adaugă: "De la Adam până la Domnul, iubirea conjugală autentică era Taină desăvârşită". Mai precis vorbeşte Fericitul Augustin, spunând la rândul său: "Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit în rai".
Totuşi atributele naturale ale căsătoriei, unitatea şi indisolubilitatea, erau de mulţi şi chiar de multe popoare întregi nesocotite. Dar conştiinţa că ea e una şi indisolubilă persista între oameni. Din această conştiinţă pun fariseii lui Iisus întrebarea: "Se cade, oare, omului să-şi lase femeia sa pentru orice pricină?"(Mt. 19, 4).
Din Dogmatica vol III – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae

Îmbrăţişarea Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana

Ora et labora

"Pe ctitorii, donatorii si binefacatorii sfant-locasului acestuia,
sa-i pomeneasca Domnul Dumnezeu intru imparatia Sa"

"Staruiti in rugaciune, priveghind in ea cu multumire."(Coloseni IV,2)

Dumnezeu ne-a binecuvântat!

Părintele: Zilele trecute, Camelia mi-a propus o discuţie legată de începuturile parohiei noastre. Eu am gândit că ar fi mai interesant ca impresiile să provină de la mai multe persoane. Din acest motiv v-am invitat în seara aceasta la o masă rotundă.
Pentru început îl rugăm pe domnul Boca să ne spună dacă îşi aminteşte de prima slujbă de la parohia noastră.
Gh. Boca: Prima slujbă la care am participat ca enoriaş din parohia aceasta a fost în anul 2001, în noaptea de Înviere.
Părintele: Într-adevăr, dacă ne amintim cu toţii, în Postul Mare din anul 2001 am construit bisericuţa din lemn, iar prima Liturghie a fost în noaptea de Înviere. Aţi mai fost şi alţii la acea Slujbă?
Georgiana: Da şi eu am fost.
Michel: Şi eu am fost la acea slujbă. Până atunci aparţineam de parohia “Izvorul Tămăduirii” şi prima întâlnire cu noua parohie a fost chiar în noaptea de Înviere.
Părintele: Vă mai amintiţi ceva de la acea Slujbă?
Georgiana: Era foarte multă lume.
Părintele: Eu făcusem Slujba Învierii la Capela de la Spitalul de Neurochirurgie între orele 22.00 – 23.30 şi fiind prima Slujbă pe care trebuia să o oficiez la noua parohie aveam emoţii dacă vor veni oameni la biserică. Spre surprinderea mea plăcută am găsit curtea bisericii plină de oameni.
Aştept şi părerile Cameliei şi ale lui Bogdan.
Camelia: Eu am venit în septembrie 2002 şi ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost participarea activă a tuturor creştinilor la Sfânta Liturghie. M-a surprins plăcut atmosfera de comuniune dintre creştinii din biserică, cântăreţii de la strană şi preotul liturghisitor. De atunci am venit aproape cu regularitate.
Bogdan: Şi eu ca şi Michel am mers iniţial la fosta noastră parohie, la “Izvorul Tămăduirii”, dar nu participam cu regularitate şi nici nu rămâneam până la sfârşitul slujbei. Aici, prin influenţa benefică a părintelui paroh care a continuat lucrarea duhovnicului anterior am ajuns în câţiva ani student la Teologie.
Gabriela: Deşi obişnuiam să merg la alte biserici şi deşi am avut perioade când am oscilat, mi-am dat seama că aici mă simt cel mai bine.
Eu îmi amintesc că cel mai mult m-a impresionat modul de a sluji al părintelui. O biserică mică dar foarte primitoare şi aproape de casă şi de suflet.
C. Bradea: Eu am venit mai târziu, în 2003, de la Lunca Cetăţuii.
M-a frapat corectitudinea slujbei şi tipicitatea ei, fără pauze. M-a atras părintele, exemplu pentru ceilalţi şi am simţit Duhul Sfânt chiar de la prima slujbă, în timpul predicii. Şi Dumnezeu a rânduit ca după jumătate de an să mă mut într-un apartament vis-a-vis de biserică. Între timp am schimbat şi duhovnicul (în prezent, părintele paroh fiindu-mi duhovnic) şi se vede în viaţa mea şi a familiei mele o schimbare în bine spre mântuire.
Gabriela: Şi eu am fost impresionată de predicile părintelui.
Cred că a fost pentru prima dată când am înţeles tâlcuirea textului Evangheliei şi mai ales ce trebuie să facem. Cred că sunt pe înţelesul tuturor indiferent de vârstă şi de cunoştinţe şi că slujba ar fi incompletă fără un cuvânt de învăţătura din partea părintelui.
Părintele: Care credeţi că sunt principalele îndatoriri ale creştinilor faţă de Biserică?
Georgiana: Prezenţa cu regularitate la sfintele slujbe.
Părintele: Acesta este un lucru fundamental pentru viaţa religioasă a creştinului. Nu pot înţelege credinţa fără Liturghie, fără rugăciune, fără post. Am citit recent un material al părintelui Teofil Pârâian şi el zice că nici nu prea îi consideră creştini pe aceştia.
Gh. Boca: Să aibă conduită morală în familie şi în societate.
Părintele: Mai concret, în ce constă această conduită?
Gh. Boca: După cum aţi spus dumneavoastră citându-l pe Sf. Ioan Gură de Aur: “Casa creştinului este mica Biserică”. Consider că aici se cuprinde totul.
Camelia: Să se implice în problemele concrete ale parohiei, să aibă o participare activă (nu de spectator). La fiecare biserică sunt anumite programe misionare, caritative, precum şi activităţi administrative şi gospodăreşti (construirea bisericii în cazul nostru), în care fiecare creştin trebuie să se implice. Biserica este o comunitate de creştini condusă de preot. Ea este formată din clerici şi credincioşi.
Gabriela: Să participe trup şi suflet atât pentru binele personal cât şi pentru al celorlalţi.
Bogdan: Creştinul trebuie să-şi exprime credinţa sa în Dumnezeu prin dragostea faţă de Sfânta Biserică, să fie sub îndrumarea unui duhovnic, să asculte de autorităţile bisericeşti, să se roage pentru acestea (deoarece şi ele se roagă pentru credincioşi), iar bucuria trăită în Biserică să se prelungească în familie şi societate.
C. Bradea: Sunt de aceeaşi părere cu Bogdan, datoria creştinului este de a fi sub ascultarea Bisericii şi pe de altă parte propun să facem un schimb: noi să dăm cele materiale, iar preotul să ne dăruiască cele duhovniceşti (să luăm exemplul din Sfânta Evanghelie, să fim şi Marta şi Maria – contemplarea şi lucrarea). Eu consider că prezenţa creştinilor la biserică influenţează pozitiv preotul în exercitarea slujirii sale.
Părintele: Este important pentru preot să ştie că Biserica este plină de oameni care se roagă, dar n-aş spune că prezenţa creştinilor este determinantă pentru preot căci el trebuie să-şi facă slujba cu credinţă şi cu evlavie indiferent de numărul celor din biserică.
Acum aş dori să vă întreb care credeţi că sunt datoriile preotului faţă de creştin?
Gh. Boca: Într-o parohie, preotul, trebuie să aibă o conduită exemplară din toate punctele de vedere, să ştie să-i îndrume pe enoriaşi în problemele credinţei.
Michel: Să încerce să cunoască viaţa de familie a creştinilor, să-şi sacrifice o parte din timp pentru problemele urgente ale acestora.
Georgiana: Să încerce să atragă creştinii, să facă primul pas pentru a le deschide drumul spre viaţa duhovnicească.
Gabriela: Să fie un adevărat părinte, mai ales pentru tineri, dar în general pentru toţi, să fie conducătorul unei mari familii, un punct de sprijin în orice problemă, oricând.
C. Bradea: Preotul trebuie să fie Păstorul care să caute din cele 100 de oi, oaia cea pierdută şi s-o îndrume. Să-şi sacrifice timpul pentru enoriaşi şi pentru familie urmând calea Sfântă.
Camelia: Trebuie să fie un exemplu de creştin veritabil atât el cât şi familia sa.
Bogdan: Să fie o icoană a sfinţeniei, să fie modelul cât mai apropiat de familia creştină. Eu consider că datoriile preotului faţă de creştini sunt cele pe care Sf. Apostol Pavel le transmite ucenicului său, Timotei: “Se cuvine, dar, ca episcopul [şi preotul] să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa”(I Timotei 3,2-4).
Michel: Activitatea preotului şi modul de organizare se reflectă în viaţa enoriaşilor.
Gabriela: Eu cred că părintele nostru paroh a făcut foarte multe pentru toţi şi că prin venirea sa aici Dumnezeu ne-a binecuvântat!
Părintele: În ceea ce mă priveşte, atât datoriile creştinilor faţă de Biserică, cât şi ale preotului faţă de creştini le-aş rezuma de fapt în cele trei slujiri ale preoţiei creştine:
− Învăţătorească (didactică) – preotul are obligaţia să-i înveţe pe creştini, iar creştinii au obligaţia să asculte şi să împlinească cele ce-i învaţă preotul.
− Sfinţitoare – preotul administrează Sfintele Taine, iar creştinii au obligaţia să se folosească de aceste mijloace de înduhovnicire.
− De conducere – preotul este păstorul, care asemeni Păstorului celui Bun, se află în faţa turmei pentru a o ocroti şi a o conduce pe drumul mântuirii, dar în acelaşi timp creştinii au datoria să se lase conduşi de păstor.

La interviu au participat Părintele Paroh Ioan Chirvasă, Dl Gh. Boca, Dl Dr. C. Bradea, Mihai Boca, Bogdan Florea, Camelia Apostoaie, Georgiana Tănase, Mihaela Gabriela Timofte.

Poveţe de la Părinţi

„Intră în Biserică şi te căieşte! Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor” (Sf. Ioan Gură de Aur)

„Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.”(Sf. Ioan de Kronstadt)

„Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârşit îmbrăţişându-ne.” (Sf. Antonie cel Mare)

„Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi.”(Sf. Ioan Gură de Aur)

„Un frate a întrebat: „În toate ostenelile omului, ce îl ajută cel mai mult?” Bătrânul îi zice: „Dumnezeu îl ajută. Căci este scris: «Dumnezeu este scăparea noastră şi puterea, ajutorul nostru în necazurile care ne-au lovit foarte tare.»””
„Fratele îl întreabă pe bătrân: „Ce trebuie să facă omul când este ispitit sau când vine asupra lui un gând al duşmanului?”
Bătrânul îi zice: „Trebuie să plângă în faţa bunătăţii lui Dumnezeu, ca să-l ajute. Îndată ne găsim liniştea, dacă ne rugăm cu ştiinţă, căci este scris:«Domnul m-a ajutat, nu mă tem de ce-o să-mi facă omul».”” (Din cele 7 capete pe care avva Moise i le-a trimis avvei Pimen)
„A mai zis: „După cum leacurile cele mai tari alungă veninul fiarelor, tot aşa şi rugăciunea şi postul alungă orice gând rău.””(Avva Sincletica)

„Iubirea! Este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului pentru a urca până la El.” (Michelangelo Buonarotti)

„Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea.” (Sf. Ambrozie)

„Unicul adevăr este iubirea. Iubirea este aceea care dă viaţă şi căldură, care inspiră şi călăuzeşte. Iubirea este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului. Iubirea explică lucrul mâinilor Sale.”(Părintele Theoklitos)

„Toate virtuţile ajută minţii să ajungă la dragostea lui Dumnezeu, dar mai mult decât toate rugăciunea curată, căci prin aceasta, zburând spre Bunul Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt.” (Sf. Maxim Mărturisitorul)

Raluca Romanescu, studentă Litere

Sfântul Ignatie Briancianinov – Despre rugăciunea lui Iisus

«Când în vremea rugăciunii cu Numele lui Iisus, vom vedea o deosebită tulburare şi fierbere a patimilor, să nu cădem în deznădejde şi în nedumerire din această pricină. Dimpotrivă să ne îmbărbătăm şi să ne pregătim pentru nevoinţă, către Iisus, ca unii ce am primit un semn vădit că rugăciunea lui Iisus a început să producă în noi lucrarea care îi este proprie.»

«Cu primul chip pot şi trebuie să se ocupe cu rugăciunea lui Iisus nu numai monahii care trăiesc în mănăstiri şi sunt ocupaţi cu ascultările, ci şi mirenii. O asemenea rugăciune săvârşită cu luare aminte se poate numi şi a minţii şi a inimii, ca una ce se săvârşeşte adesea cu mintea şi în lucrătorii băgători de seamă întotdeauna şi cu participarea inimii, care se exprimă prin simţământul plânsului şi prin lacrimi din pricina umilinţei.»

«Petrecerea în pocăinţă este zălogul mântuirii. Să fim mulţumiţi cu această stare; să nu căutăm o stare mai înaltă. O astfel de căutare este un semn sigur de mândrie şi de părere de sine; o astfel de căutare, sigur, nu duce spre propăşire ci spre poticnire şi pierzanie.»

«Vrei să înveţi cum se face rugăciunea minţii şi a inimii? Eu te voi învăţa. Ia aminte cu stăruinţă şi cu chibzuială, ascultă-mă, iubitul meu. La început, trebuie să faci rugăciunea lui Iisus cu glas tare, adică cu gura cu limba şi cu vorba, numai în auzul tău. Când gura, limba şi simţirile se vor sătura de rugăciunea rostită în auz atunci rugăciunea rostită cu vocea încetează şi începe să se rostească în şoaptă. După aceasta trebuie să înveţi să te rogi cu mintea. Atunci rugăciunea minţii şi a inimii va începe să se dezvolte prin lucrarea darului dumnezeiesc cu stăpânirea de sine, neîncetat, purtându-se şi lucrând în orice vreme, în timpul oricărui lucru, în fiecare loc.»

«Trebuie să luăm seama la privire şi să privim întotdeauna în jos pentru ca să ne păzim de risipire şi de mrejele vrăjmaşului.
Care este cauza? Iat-o: mândria şi părerea de sine, care duce la înşelarea de sine, la legătura cu demonii şi la robia lor, nu-i îngăduie să vadă nedreptatea şi primejdia stării sale, nu-i îngăduie să vadă nici amara legătură cu demonii, nici nenorocita şi ucigaşa lor robie.»

«Frate! Dacă inima ta nu va căuta pe Domnul cu durere, ziua şi noaptea, nu vei putea să sporeşti. Dar dacă lăsând toate celelalte te vei ocupa cu această căutare, atunci vei ajunge la ceea ce spune Sfânta Scriptură: „Îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţi, că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 45, 10).»

«Frate, învaţă-ţi mintea să nu iasă degrabă de acolo, pentru că la început ea se plictiseşte foarte tare din cauza închiderii şi strâmtorării lăuntrice. Dar când se va obişnui cu ea, atunci nu va mai dori să rătăcească pe afară pentru că Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul nostru.»

«Rugăciunea inimii se produce prin unirea minţii cu duhul, care s-au separat prin cădere şi care se unesc prin darul răscumpărării. În duhul omenesc sunt concentrate simţămintele conştiinţei, smereniei, blândeţii, ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele şi ale altor însuşiri asemănătoare.»

«Să nu dăm atenţie arătărilor şi să nu intrăm în legătură şi în convorbire cu ele, (...).»

«Să ne îndepărtăm de îmbuibare şi chiar săturare; să ne facem o regulă din reţinerea măsurată permanentă de la mâncare şi băutură; să refuzăm plăcerea mâncărurilor şi băuturilor gustoase; să ne odihnim într-un somn mulţumitor dar nu peste măsură; să ne lepădăm de vorbe deşarte, de râsete, de glume, de sacrilegii; (...). Să lepădăm închipuirile şi gândurile deşarte care răsar în noi din pricina necredinţei noastre (...). Dacă mai suntem înconjuraţi de vrăjmaşi, atunci să strigăm cu un plâns puternic şi să strigăm către Împăratul Împăraţilor, (...).»

«Condiţia esenţială, necesară pentru propăşirea în rugăciunea lui Iisus, este petrecerea în poruncile lui Iisus (...).»

...şi te vei înălţa!

Apleacă-ţi puţin fruntea,
Rămâi o clipă-aşa,
Priveşte râul, iarba
Şi te vei înălţa!

Popas fii rugăciunii!
Rămâi o clipă-aşa,
Adună-ţi rouă-n suflet
Şi te vei înălţa!

Ascultă glasul firii
Rămâi o clipă-aşa,
Trăieşte pentru altul
Şi te vei înălţa!

Profesor, Pascaru Georgeta

„...Pe cei răi, cu rău îi va pierde...”

– Iulian Apostatul (împărat persecutor) a murit străpuns de o săgeată pe când intra în cetatea Constantinopolului (363). Istoria spune că a luat un pumn de sânge, care curgea din rana sa şi aruncându-l spre cer, exclamă: „M-ai învins, Galileiene!”
– Arie (eretic) a murit tot la porţile cetăţii din Constantinopol, având o împleticire de intestine.
– Irod cel mare a murit mâncat de viermi.
– Pilat după ce s-a convins de Învierea Domnului, a înnebunit şi plecând de acasă a căzut într-un lac glaciar unde s-a înecat. Este de remarcat faptul că el era obsedat de întrebarea: „Ce este adevărul?”. Poate tocmai pentru faptul că el condamnase „Adevărul”.
– Valerian – împărat roman (253-260) – mare persecutor al creştinilor a murit în chip groaznic. În urma unui război cu perşii, a fost luat captiv de aceştia şi jupuit de viu iar trupul umplut cu paie a fost pus într-un templu spre necinstirea romanilor.

„Căci în deşert se tulbură tot muritorul...”

Creaţia se regăseşte fundamental şi unic în fiecare dintre noi. Nimic nu-i întâmplător pe calea destinului, „ce suntem este darul lui Dumnezeu, ce facem este darul nostru către Dumnezeu”... „Domnul este luminarea mea, de cine mă voi teme... Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa” – se aude ruga noastră articulată coerent, suspendată în speranţa absolută că El ne veghează... În fiece clipă a vieţii optăm şi în funcţie de ceea ce alegem să devenim: gândim, simţim, facem, astfel viaţa noastră capătă o dimensiune precisă şi personală, fiinţa noastră se aprofundează în sufletul nostru, ca o rugăciune a inimii coborâtă dintre gânduri... Dumnezeu a aruncat sămânţa binecuvântării în fiecare, dar ni se oferă posibilitatea să alegem ca ea să-ncolţească, pentru că omul vibrează între bine sau nu încă de la Adam şi Eva, numai credinţa că de fiecare dată când „cădem”, putem bate şi ni se va deschide, nu trebuie să ne părăsească în neputinţele noastre. Drumul e plin de ispite dar am primit câteva „daruri” la naştere, uneori nu ştim dacă am făcut ceva prea minunat de le-am primit aşa, pur şi simplu, fiindcă pe calea vieţii afli lesne că de la oameni nu primeşti nimic chiar şi atunci când meriţi. În mărinimia Sa nelimitată Dumnezeu a împărţit mai întâi daruri neîntinate aşteptându-se ca noi să le „creştem”. Vrerea divină este a nu le folosi cu lipsă de înţelepciune pentru că, pe nesimţite, acestea pot lua uşor chipul dizarmoniei, vanităţii, iubirii de arginţi, lipsei milosteniei şi dintre toate acestea, cea mai importantă: lipsa iubirii... Alegem mereu să activăm în noi şi cu ceilalţi frânturi de esenţă divină pe calea „şlefuirii” noastre spre îngăduinţă şi smerenie, spre tot ceea ce înseamnă bineplăcut Domnului. De câte ori Chipul divin nu s-a întristat de atâta ignoranţă şi de-atâta nechemare... nu vom şti niciodată, dar „cei ce au li se va mai da, cei ce n-au li se va mai lua” şi astfel totul este o Taină pătrunsă numai de El, cel ce împarte tuturor din luminarea pe care o deţine în chip unic şi revelator, câte o fărâmă pe ici, pe colo...
Să îngenunchem cu suflet curat ca rugăciunea şi contemplaţia s-ajungă pe calea luminii la «tâmpla lui Dumnezeu» şi prin har dumnezeiesc să aflăm bucuria cea sufletească alegând să nu trăim perpetuu într-un peisaj autist...

Any-Mary Herţescu, jurist

Teama de căsătorie a tinerilor noştri

Întâlnim adesea cupluri (perechi) de tineri, de 24-26, uneori 28-30 de ani, care deşi se cunosc de multă vreme, nu au gânduri serioase de căsătorie. N-ar fi nimic rău în asta (că doar la căsătorie nu poţi sili pe nimeni) dacă prietenia lor ar fi avut limita cuvenită. Dar din moment ce ei s-au lăsat ispitiţi înainte de vreme, uneori chiar foarte devreme, nu poţi să nu faci măcar o aluzie la căsătorie. Înclin să cred că totuşi scopul unor tineri care îşi jură iubire unul altuia este convieţuirea pentru toată viaţa şi nu ceva temporar.
Ce-i face pe tinerii noştri să tot amâne căsătoria?
Cei mai mulţi invocă problema financiară.
E drept, pentru a procura cele necesare pentru nuntă, e nevoie de anumite sume de bani, însă mi se pare că adevărul este altul. Unii recunosc în felul lor: „Nu suntem pregătiţi pentru căsătorie.” – arătând de fapt imaturitatea lor. Într-adevăr, familia schimbă total modul de viaţă al celor doi.
Pe mine mă cam îngrijorează imaturitatea acestor tineri, care din punct de vedere al informaţiei, al tehnicii, al confortului vieţii – sunt mult mai avansaţi decât cei din urmă cu 30-40 de ani, dar totuşi teama îi stăpâneşte.
Judecând problema, din punct de vedere duhovnicesc, cred că motivaţia acestei temeri este slăbirea credinţei în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nu putem trece cu vederea că un regim democratic îi cere tânărului să gândească, să ia decizii, să-şi precizeze clar principiile de viaţă, însă toate acestea dacă nu se raportează la Dumnezeu, ele îl pot depăşi pe bietul tânăr. Cred că societatea ar trebui să-i pregătească pe tineri pentru concretul vieţii. Dezorientarea, nemulţumirea, decepţia îi stăpâneşte adesea.
Amânarea căsătoriei mai este susţinută şi de o motivaţie practică, dar deosebit de păgubitoare; e de preferat o viaţă de cuplu ca şi căsătoriţi (dar fără căsătorie), situaţie care nu creează responsabilităţi sociale, ci doar moral-religioase (dacă mai crede în Dumnezeu) care spre stupefacţia noastră nu prea aduce probleme de conştiinţă.
Mentalitatea nu e deloc autohtonă, ci împrumutată, căci dacă în ţări dezvoltate din punct de vedere economic şi cu civilizaţie superioară nouă, se practică lucrul acesta, noi de ce nu l-am accepta? Sunt de altfel la modă expresii precum: „căsătorie de probă” sau „ce contează o hârtie, important e să ne înţelegem” sau „Dacă ne iubim, înaintea lui Dumnezeu nu poate fi păcat!”, etc. – expresii aberante care denotă mai mult subtilitatea vrăjmaşului. În ţări foarte dezvoltate, dar şi foarte laicizate (Olanda, Belgia), căsătoriile legale riscă să devină flori rare.
Unui creştin aş spune că i se cere un singur lucru fundamental – să-şi precizeze bine poziţia pe care o ia, căci «Nu puteţi sluji la doi domni... adică lui Dumnezeu şi lui mamona!».
De aceea, dragii noştri tineri, Hristos vă iubeşte şi vrea să rămâneţi ai Lui. El aşteaptă să-L invitaţi la nunta voastră şi va veni aşa cum a fost în Cana Galileii. Vă aşteaptă înaintea Sf. Altar să vă binecuvinteze şi să sfinţească iubirea dintre voi. Fiţi sinceri unul faţă de celălalt şi dacă sunteţi convinşi că aparţineţi unul celuilalt, nu aveţi motive să vă temeţi. Unde este credinţă, teama dispare.
Preot dr. Ioan Chirvasă

Isihia şi secularizarea

Isihia înseamnă liniştire, iar secularizarea, dimpotrivă, este agitaţia pe care o vedem zilnic, alergarea după dobândirea lucrurilor pământeşti, nefolositoare pentru mântuire (vezi exodul creştinilor noştri spre occident, lăsând familia şi pământul pe care Dumnezeu le-a dat în dar; deci nemulţumiţi cu darurile lui Dumnezeu de aici se duc în altă parte).
Putem combate secularizarea (demonizarea) mai întâi prin a cunoaşte din scrierile Sf. Părinţi din experienţa lor scrisă sau chiar văzută la cei care mai trăiesc.
Ne întrebăm, poate fi vorba de isihie în mijlocul unui oraş agitat în care 99% din oameni aleargă ca o muscă fără cap într-o mişcare browniană spre plăceri, averi şi realizări peste noapte?
Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă că „liniştirea trupului este ştiinţa şi buna aşezare a purtărilor şi a simţurilor iar liniştirea sufletului este conştiinţa gândurilor şi cugetarea nefurată. Prietenul liniştii este gândul hotărât care stă neaţipit în poarta inimii şi omoară sau alungă gândurile care vin. Isihastul cunoscător nu are nevoie de cuvinte căci îşi luminează cuvintele prin fapte. Începutul liniştirii stă în alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adâncul, iar sfârşitul ei stă în a nu se teme de zgomote.”
Un exemplu de isihast este Cuvioasa Teodora de la Sihla care s-a retras 40 de ani în peşteră după ce a experimentat ascultarea faţă de soţ şi mănăstire.
Maica Domnului este persoana fără de păcat omenesc care a trăit isihast în mijlocul vâltorii evenimentelor din jurul Fiului ei şi Dumnezeului nostru, Iisus Hristos. Nu avem de la Maica Domnului decât cuvintele: „Faceţi tot ce vă va spune El.”(Nunta de la Cana Galileii), în rest a adunat totul în inima ei.

Conf. Dr. C. Bradea, medic primar

Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

Mântuitorul ne cheamă să sfinţim numele lui Dumnezeu. Sfinţenia este suma a tot binele şi adevărul, a toată înţelepciunea şi frumuseţea divină şi mai adânc, a toată iubirea. Sfinţenia este Însuşi Dumnezeu. Astfel, precum învaţă şi Părintele nostru Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Numele lui Dumnezeu este sfânt, fie că o mărturisim sau nu. Păcatele noastre însă L-au profanat, încât s-a scris: «din pricina voastră numele Meu este hulit pururea între neamuri»(Isaia 52, 5)”.
Atunci, a sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă, pe de o parte, a ne feri de orice defăimare, batjocură, hulă, injurii – potrivit poruncii: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui”(Ieşirea 20,7). Iar pe de altă parte, înseamnă a ne ridica la sfinţenia slavei Sale.
Iar această „ridicare” nu are nimic în comun cu „slava” pe care o pretind oamenii unii de la alţii. Mântuitorul spune: „Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat, şi nedreptate nu este în el”(Ioan 7,18). Numai căutarea sfinţeniei şi slavei lui Dumnezeu ne poate feri de închipuita sfinţenie şi slavă omenească, precum şi de tragicele sale consecinţe. Singura sfinţenie absolută, neschimbabilă, neînşelătoare, vine de la Cel Sfânt. Din izvorul ei trebuie să ne împărtăşim: „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare”(Iacov 1,17).
„A sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă a deveni sfânt”(Fericitul Augustin). Aşa te şi poţi împărtăşi de sfinţenia Lui, la care eşti chemat. Mistuitoare poruncă! „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”(Levitic 19,2). – Cândva, proorocului Isaia i s-a deschis o uşă cerească. Domnul era pe un scaun înalt şi măreţ... Serafimii strigau înaintea Lui: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot”... A exclamat profetul: „«Vai mie... sunt un om cu buze întinate.» Şi atunci unul din serafimi, având în mână un cărbune pe care-l luase cu cleştele de pe altarul ceresc, l-a apropiat de gura mea şi a zis: «Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale şi fărădelegile tale le va curăţi»”(Isaia 6, 1-7).
Şi pe noi ne poate curăţi cărbunele divin. Este semn vădit că se atinge cărbunele divin de buzele, de mintea şi de inima mea atunci când eu mă rog curat, pentru că atunci focul harului a ars gândurile străine de rugăciune, de Dumnezeu. Aşa, atâtea suflete credincioase, chemând împreună cu „Tatăl Nostru” şi numele Fiului: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă”, află în acest Preasfânt Nume: „luminare a minţii, frumuseţe a sufletului, veselie şi linişte a inimii, sănătate a trupului, ajutor întru necazuri, bucurie în mâhnire, apărare în primejdii şi nădejde de mântuire-sfinţire”.
Se sfinţeşte creştinul citind şi primind în inimă dumnezeiescul Cuvânt al Evangheliei: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul”(Ioan 17, 17). Ne sfinţeşte privirea Sfintei Cruci, a Sfintelor Icoane. Ne sfinţesc Tainele dumnezeieşti: Botezul, Mirul, Spovedania, Hirotonia, Nunta, Maslul şi, mai presus de toate, Dumnezeiasca Euharistie. „Ca de foc să fugă de mine toate patimile”, ne rugăm după Sfânta Împărtăşanie. Ne sfinţesc toate virtuţile – şi cele cardinale: înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia eroică a binelui, cumpătarea, înfrânarea – şi cele teologice: credinţa, nădejdea, dragostea.
S-a spus: cea mai mare dintre virtuţi este dragostea. Mai mult, dragostea este numele lui Dumnezeu Însuşi: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8). Dar dacă numele lui Dumnezeu este iubire, a sfinţi numele Lui înseamnă că şi tu, omule, cel zidit după chipul Lui, eşti chemat să fii şi să devii tot mai mult iubire. Mai ales atunci să gândeşti că trebuie să sfinţeşti numele lui Dumnezeu prin iubire şi să nu-ţi pângăreşti firea, identitatea ta, a chipului divin. Să nu te temi, să nu te laşi molipsit de răutatea vrăjmaşului, ci să-l molipseşti tu cu dragostea. Din partea lui, de un singur lucru să te temi, de cel pe care l-a numit Domnul: uciderea sufletului.
Iar a-ţi ucide sufletul înseamnă tocmai a-ţi ucide iubirea. Să sfinţeşti deci neîncetat numele lui Dumnezeu, viaţa ta şi a celor din jurul tău prin dragoste.
- va continua –

Când trebuie să te duci la biserică

De vrei să ştii când anume trebuie să te duci şi când să ieşi din biserică, ia de pildă tot de la lucrurile din lume şi din viaţa de toate zilele. Când cineva este poftit la vreun ospăţ, sau când vrea să meargă la vreun spectacol – când socoteşti că se duce? Negreşit, se duce din vreme, înainte de a se fi aşezat mesenii la masă, sau înainte de a începe reprezentaţia, pentru ca nu cumva prin întârzierea sa să jignească pe cel ce dă ospăţul sau să tulbure liniştea la masă sau în sală. Şi când iese? Negreşit, la sfârşitul mesei sau a reprezentaţiei; şi niciodată nimeni, fără îndreptăţită pricină, nu se ridică de la masă sau nu iese din sală înainte de sfârşit, iarăşi ca să nu jignească pe stăpânul casei şi să nu deranjeze pe meseni sau privitori. Aşa trebuie să faci şi tu creştine, când mergi la biserică; şi trebuie să faci aşa cu atât mai mult cu cât tu nu mergi la vreun ospăţ pământesc sau la vreun spectacol lumesc, ci mergi la o masă cerească, unde, în loc de mâncăruri şi băuturi obişnuite, vei gusta pâine îngerească, şi chiar pâine dumnezeiască; căci în biserică se înalţă către Dumnezeu rugăciuni de cerere şi de mulţumire pentru noi şi ni se dau învăţături folositoare, care sunt pentru sufletul nostru pâine îngerească; ba, mai mult încă, acolo ni se împart spre mâncare Însuşi Trupul şi Însuşi Sângele Domnului, în Sfânta Împărtăşanie; mergi la o privelişte dumnezeiască, unde vei vedea desfăşurându-se înaintea ta întreaga taină a Răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc! Fiindcă Sfânta Liturghie este închipuirea întregii vieţi pământeşti a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, înfăţişându-ne, rând pe rând, Naşterea Domnului, ieşirea Sa la propovăduire, Patimile, moartea, îngroparea, Învierea, Înălţarea Lui la cer şi trimiterea de acolo a Duhului Sfânt.
De aceea, creştine, când ai de gând să te duci la biserică, pregăteşte-te din bună vreme, iar când auzi glasul clopotului care cheamă pe credincioşi la Sfânta Slujbă, pleacă de acasă şi te grăbeşte să ajungi înainte de începutul Sfintei Liturghii, şi stai acolo până când se isprăveşte ea, ca nu cumva, prin venirea târzie sau prin ieşirea din biserică înainte de vreme, să jigneşti pe Stăpânul Casei – Care nu este altcineva decât Însuşi Dumnezeu – şi să tulburi, în acelaşi timp, pe ceilalţi creştini, lipsindu-te şi pe tine însuţi de o parte din Masa Domnului. Şi faptul că venitul târziu la biserică şi ieşirea din biserică înainte de sfârşit sunt un mare păcat, se vede din hotărârea a noua a Sfinţilor Apostoli, unde se zice ca toţi creştinii care vin târziu la biserică şi nu rămân până la sfârşitul slujbei să se afurisească, deoarece fac neorânduială în biserică.
Iată deci, creştine, cum şi când trebuie să te duci şi să ieşi de la biserică.

Ce trebuie să faci după ce ai intrat în biserică

După ce ai intrat în biserică, faci trei închinăciuni şi zici în gând:
Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi întru biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta, Doamne; povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea.
Apoi, după ce ai încredinţat preotului darurile şi pomelnicul tău, mergi cu bună cuviinţă de te închină şi sărută icoanele: a Mântuitorului, a Maicii Domnului, a sfântului în numele căruia este zidită biserica şi a sfântului care se sărbătoreşte în acea zi. Dacă însă a început Sfânta Liturghie, nu mai săvârşi acum închinarea la icoane, rămânând să faci aceasta la sfârşitul slujbei; ci, după ce ai făcut trei închinăciuni, mergi şi îţi găseşte un loc în biserică. Totdeauna locul de sub policandrul cel mare, din faţa uşilor împărăteşti, rămâne liber, pentru ca să aibă unde ieşi preotul cu Sfânta Evanghelie şi cu Cinstitele Daruri. De asemenea, de la uşă până la Sfântul Altar, prin mijlocul bisericii rămâne un culoar, ca să se poată merge de afară la Sfântul Altar şi de la Sfântul Altar afară; la stânga acestui culoar se aşază femeile, iar la dreapta lui, bărbaţii; să nu-ţi alegi loc de stat nici pe acest culoar, nici în locul amintit mai sus, din faţa uşilor împărăteşti. După ce ţi-ai ales locul, rămâi acolo până începe Sfânta Liturghie şi în tot timpul ei, în cea mai mare linişte, fără să vorbeşti cu cineva, fără să râzi şi fără să faci vreun zgomot, ci numai urmărind cu ochii tăi şi cu mintea ta Sfânta Slujbă şi înălţând şi tu, în cugetul tău, împreună cu slujitorii bisericeşti, rugăciuni, cereri şi mulţumită lui Dumnezeu, închinându-te în anumite timpuri, făcându-ţi semnul Sfintei Cruci, plecându-ţi genunchii la pământ şi altele. Toate aceste gesturi pe care Sfânta Biserică ne-a învăţat să le facem la rugăciune se potrivesc cum nu se poate mai bine cu cugetele şi simţămintele de care trebuie să fie pătruns creştinul când vorbeşte cu Dumnezeu prin rugăciunea sa. Aşa, de pildă, prin plecarea capului arătăm dorinţa ce avem, când ne rugăm, de a fi sub acoperământul şi umbrirea darului dumnezeiesc; prin plecarea genunchilor arătăm smerenie înaintea lui Dumnezeu; semnul crucii ni s-a poruncit să-l facem pentru ca necontenit să ne aducem aminte de acea Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, şi pentru ca să arătăm că toate rugăciunile noastre le facem în numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Episcopul Nicodim, Creştinul la Sfânta Liturghie, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, pag. 26-28, 34-36

Un alt mod de a înţelege textul de la Efeseni V,33 „ca femeia să fie supusă bărbatului”

În ce priveşte sintagma „ca femeia să fie supusă bărbatului”, Sf. Ioan Hrisostom extinde noţiunea de supunere mergând până la Hristos, privind rolul de conducător al bărbatului în relaţia de cuplu.
Deoarece smerenia ocupă un rol primordial în spiritualitatea creştină, ideea de supunere a femeii trebuie văzută ca supunere lui Hristos, bărbatul în cadrul familiei neabătându-se de la îndatoririle sale, de a asigura protecţie şi de a se îngriji de prosperitatea familiei sale.
Prin această grijă permanentă de „veghetor” asupra bunului mers al familiei sale ce îi revine bărbatului, prin rolul de „cap al familiei” el reduce din preocupările materiale ale femeii, aceasta veghind mai mult asupra preocupărilor spirituale.
Prin urmare, din perspectivă creştină, ascultarea şi supunerea reprezintă mai mare slavă decât a conduce; supunere înseamnă smerenie şi nu sclavie, existând o limită a supunerii, pentru că viaţa creştină nu încurajează umilinţa şi suferinţa femeii în cadrul unei familii cu un soţ mai mult dictatorial. Voi cita spre exemplificare un fragment din „Bărbatul şi femeia în viziunea Sf. Ioan Gură de Aur”: „Dacă păgânilor care ne lovesc peste obrazul drept trebuie să întoarcem şi celălalt obraz... nu trebuie înţeles că eu spun să-ţi baţi femeia, căci aceasta este cea mai cumplită ofensă, nu numai pentru cea care este lovită, dar şi pentru cel care o loveşte.”
Pornind de la această supunere a femeii faţă de bărbat, şi a înţelesului greşit ce i s-a dat, în istoria creştină s-au cunoscut două evoluţii – de matriarhat şi patriarhat.
În matriarhat s-a mers pe o idee exagerată de feminism ce a dus la o tensiune psihică, iar Mater Magna a ajuns o fiinţă înspăimântătoare – Isis în Egipt şi Gaia la greci – o regină a tenebrelor.
Ca formă sociologică, matriarhatul a marcat o decădere a tipului uman: femeia luând locul bărbatului nu aduce nimic specific, îşi denaturează valoarea proprie.
În ce priveşte patriarhatul, se remarcă în cadrul lui de-a lungul istoriei biblice un fenomen grav – principiul legalist, o gândire iudaică unde guverna un antifeminism, apoi mai târziu în Europa acest curent va propaga ideea potrivit căreia bărbatul guvernează, femeia administrează şi copii se supun, principiu încurajat şi de Codul lui Napoleon.
Dincolo de aceste deviaţii în cadrul societăţii şi al familiei dintr-o perioadă anterioară, marcată de aspectele menţionate sau măcinate de probleme actualizate – o civilizaţie modernă care educă pe om la disimulare, la un accent intens pus pe problema sexualităţii care generează tot felul de anomalii şi psihoze, noţiunea de familie bazată pe o relaţie de căsătorie în care să primeze iubirea şi armonia rămâne ca o enclavă de normalitate, ca o reflecţie a imaginii nunţii din Cana, simţind în acest fel prezenţa reală a lui Hristos indiferent de timp şi spaţiu.

Claudia Şuşu, farmacistă

Iar femeia să se teamă de bărbat”

Mulţi dintre noi, deşi nu recunoaştem sau poate chiar nu ne dăm seama, considerăm „exagerat” sau „învechit” acest îndemn al Sf. Ap. Pavel. Unii chiar îl consideră una din „închistările Ortodoxiei”.
Dar, privind un pic mai în profunzime, putem lesne observa că aceasta face parte din firea umană: aşa cum copilului îi stă în fire să se teamă de părinţii săi şi să le fie supus, tot astfel şi femeii îi stă în fire teama şi supunerea faţă de bărbatul său. Femeile Vechiului Testament aveau această teamă faţă de bărbaţii lor, înainte de a fi scrise epistolele Sf. Ap. Pavel. Deci aceasta le stătea în fire, iar ele nu se răzvrăteau. De exemplu, Sarra i se adresa lui Avraam cu apelativul „Stăpâne”, multe alte femei din Vechiul Testament aveau şi ele aceeaşi atitudine faţă de soţii lor.
Această teamă de bărbat ar trebui să se nască din frica de Dumnezeu. Poate că şi aceasta din urmă ne pune uneori pe gânduri: «Cum să ne fie frică de Dumnezeu, dacă El este Bun şi Blând?». Un sfânt părinte ne face însă lumină, explicându-ne că nu trebuie să ne fie frică de Dumnezeu în sensul de groază, de teroare, ci să-L iubim atât de mult, încât să ne fie frică să nu pierdem Dragostea Lui, din pricina păcatelor noastre. Tot aşa este şi cu teama femeii de bărbat: femeii nu trebuie să-i fie frică de bărbatul ei, ci să-i fie teamă să nu-i piardă dragostea, printr-o nesăbuinţă sau o supărare pe care i-ar face-o. Psihologii şi chiar noi, cei care nu cunoaştem prea multă psihologie, ştim că, din fire, bărbatul este mai raţional, iar femeia este mai emotivă, se pierde mai uşor cu firea; la bărbat primează raţiunea, iar la femeie – sentimentul, ea fiind mamă de copii. De aceea, într-o familie, femeia este, prin excelenţă, cea care dăruieşte dragostea, o dăruieşte şi soţul, dar nu în aceeaşi măsură, el fiind mai „cerebral”. Dacă intervine o supărare mare între cei doi, femeia mai poate iubi după această ispită, dar bărbatul, fiind mai raţional, dacă şi-a pierdut dragostea, nu mai poate iubi la fel, sau chiar deloc. Pentru aceasta, femeia trebuie să se teamă să nu piardă dragostea bărbatului, având această grijă în tot ceea ce face şi spune.
Ştim cu toţii că, din punct de vedere biologic, femeia şi bărbatul sunt diferiţi. Femeia are în sânge ca hormoni estrogenii şi progesteronul, care o fac să fie calmă, liniştită, blândă în relaţiile cu ceilalţi, răbdătoare, având vocea subţire şi gesturi delicate – într-un cuvânt e „feminină”. În acelaşi timp, bărbatul, al cărui sânge conţine testosteron, are o putere fizică mai mare, vocea mai groasă decât a femeii, este mai impulsiv, mai agresiv uneori, „mai iute la mânie”, cum se spune.
Iată, în aceste circumstanţe vedem că, într-o stare de tensiune, bărbatul nu prea are de ce să se teamă din partea femeii; femeia însă, dacă pune la încercare răbdarea bărbatului (care uneori se stăpâneşte îndelung, fiind mai raţional) şi-i stârneşte mânia acestuia, nu se ştie unde se poate ajunge. Şi astfel de deznodământuri cunoaştem cu toţii...
Aşadar, nu trebuie să ne limităm la o abordare de suprafaţă a problemei, ci să căutăm aspectele de fineţe ascunse într-o formulare care la prima vedere ni se pare a fi rigidă.

Ana-Maria Ioniţă – studentă Medicină

La nuntă

Zorica Laţcu –
monahia Teodosia

Ospăţul e în toi. E sărbătoare.
Bucate ca la nuntă, poame, vin…
Purtând pe frunte raze ca un soare,
În capul mesei Domnul stă senin.
Şi undeva, printre meseni, sfioasă,
A stat Maria, farmec liniştit,
A presimţit cu mila Ei duioasă,
În inimă, că vinul s-a sfârşit!
Când a văzut că gazda e mâhnită,
S-a-mbrobodit cu vălu-i violet,
S-a ridicat de la ospăţ grăbită,
S-a dus spre Fiul Ei, şi-L roagă-ncet:
„Ei nu au vin”… Nu poate un cuvânt
Ce poate să grăiască o privire:
„Tu Dumnezeu puternic eşti şi sfânt,
Arată-acum a Ta milostivire
Şi fă din nunta asta început
Minunilor pe care ai putere
Să le plineşti. Căci iată ţi-am cerut
Şi ştiu că vei plini orice-Ţi voi cere.

Şi fă, că poţi Tu, Fiul Meu, Ceresc,
Să fie bucurie neschimbată,
Dă vin ospăţului sărbătoresc
La care astăzi sunt şi Eu chemată.”

Noi Te chemăm neîncetat, Marie,
Cu Fiul Tău să ospătezi în noi.
S-aduci cu Tine numai bucurie,
La nuntă, vă chemăm pe amândoi.

Dar Tu, când vezi că nu avem ce pune,
În Sfântul Tău Potir, cu pas blajin,
Să vii spre Fiul Tău în rugăciune,
Şi să-I şopteşti uşor: „Nu mai au vin!”

Viaţa de familie – pas cu pas

Familia este casa vieţii fireşti pe pământ aşa cum Biserica este casa vieţii duhovniceşti, căci pe amândouă le-a întemeiat Dumnezeu.
Familia este cel dintâi aşezământ pe care l-a făcut Dumnezeu pentru om în Rai: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui”(Facerea 2,18).
Mântuitorul nostru, Iisus Hristos a rânduit două căi de mântuire pentru toţi creştinii: căsătoria, adică viaţa de familie prin Taina Sfintei Cununii pentru naştere de copii şi călugăria pentru cei cu vocaţie în acest sens.
Prin urmare, căsătoria este calea spre mântuire a soţilor, mântuire ce se poate realiza prin naşterea şi creşterea de copii în dragoste faţă de Dumnezeu.
Întru-cât căsătoria este un legământ sfânt pe viaţă, o mare responsabilitate pentru cei doi tineri, aceştia nu trebuie lăsaţi singuri, ci prin sfaturile şi rugăciunile părinţilor, duhovnicului şi a naşilor să-şi hotărască soarta. Este important şi bine de ştiut ca tinerii să aibă pe cât posibil acelaşi duhovnic, iar după căsătorie neapărat trebuie să meargă împreună la acelaşi duhovnic sub îndrumarea căruia prin nevoinţă, răbdare şi râvnă vor începe să guste încet-încet din bucuriile duhovniceşti.
Căsătoria sau Taina Cununiei este primul pas spre viaţa de familie. Această mare Taină trebuie conştientizată de tineri şi trebuie săvârşită după anumite reguli canonice pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze şi să-şi reverse harul Său asupra celor doi încă de la început.
Vedem însă astăzi, cu tristeţe, că tinerii (unii dintre ei) trăiesc împreună încă dinainte de cununie sau sunt căsătoriţi numai civil. Aceste fapte sunt mari păcate înaintea lui Dumnezeu, fiind consecinţa numeroaselor ispite ale vrăjmaşului, ispite pe care tinerii nu le conştientizează. Se aduc diferite motive: nu avem bani, să-mi găsesc întâi un serviciu, că nu am timp suficient, etc.; însă, cum spunea şi părintele Cleopa, cea mai mare amăgire cu care diavolul ispiteşte pe om şi îi câştigă încrederea este amânarea: „Lasă că peste o lună, un an, etc. o să fac şi lucrul acesta (cununia)”.
Toate aceste ispite şi aparente neajunsuri pot fi biruite prin post şi rugăciune, tinerii pornind în viaţă cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
După căsătorie, cei doi vor fi o nouă familie, o nouă unitate socială, distinctă de familiile din care provin cei doi. („De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” – Facere 2, 24). Din acest moment, noua familie va trebui să fie un exemplu de familie creştină în societate, nu o familie spre smintirea celorlalţi, iar cei doi soţi vor avea ca scop: mântuirea şi naşterea de prunci precum a rânduit Dumnezeu: „Creşte-ţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”(Facere 27,28).
Şi această poruncă este mult încălcată de oamenii din ziua de azi, încercaţi de aceleaşi ispite (că nu avem bani să-i creştem, că nu avem timp acum, lasă acum că suntem prea tineri, etc.), ajungându-se să se ferească de zămislirea de prunci sau chiar să-i omoare în pântece. O mare ispită diavolească în ziua de astăzi este aşa-zisul „planning familial” unde medicii recomandă tinerilor numeroase metode contraceptive, când să conceapă un copil, substituindu-se Creatorului; un mare rău în viaţa tinerilor este folosirea de anticoncepţionale orale, medicamente care puţini ştiu că pe lângă efectele asupra ovulaţiei, au şi efect abortiv, deci folosirea acestora tot avort se cheamă. Ce binecuvântare mai poate avea de la Dumnezeu această familie?
Cu toate greutăţile şi ispitele vremurilor, cei doi soţi trebuie să primească toţi pruncii pe care Dumnezeu îi dăruieşte căci zămislirea unui prunc se face şi prin prezenţa Duhului Sfânt, iar naşterea unui prunc este o mare bucurie şi o mare minune, acesta devenind om din două celule care nu se pot vedea cu ochiul liber.
În continuare, cei doi trebuie să se ocupe împreună de copii, să îi înveţe vieţuirea creştină şi toate cele de nevoie ale sufletului, să meargă la Biserică cu micuţii.
Pe tot parcursul vieţii creştine de familie, soţii nu trebuie să uite o clipă că omul nu este numai trup, ci şi duh, şi de aceea e necesar ca, în anumite momente, să se înfrâneze, să se nevoiască, să se roage; de asemenea, relaţiile fireşti dintre soţi nu trebuie privite ca o plăcere în sine, ci plăcerea este secundară, scopul principal fiind naşterea de prunci.(„Să nu vă lipsiţi unul de altul, fără numai cu bună învoială, până la o vreme, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi rugăciunea. Apoi să fiţi iarăşi împreună, ca să nu vă ispitească satana din pricina neînfrânării voastre” – I Corinteni 7,5).
În viaţa aceasta de familie, relaţiile dintre soţi trebuie să fie bazate tot timpul pe iubire, smerenie şi ascultare, evitând astfel toate ispitele şi neajunsurile cu care vor fi încercaţi, fără a mai exista certuri inutile, nemulţumiri şi chiar divorţuri căci „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”(Matei 19,6).
Iată ce frumos spune Sf. Apostol Pavel, arătând iubirea dintre bărbat şi femeie: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea.” (Efeseni 5,25). De asemenea, în orice moment, soţii trebuie să se preţuiască unul pe altul, fiecare fiind ajutor celuilalt.(„O casă şi o avere sunt moştenire de la părinţi, iar o femeie înţeleaptă este un dar de la Dumnezeu” – Pilde 19, 14).

Mircea şi Anca Costache, medici rezidenţi

Familia creştină între iluzie şi realitate

A încerca să vorbeşti astăzi despre familia creştină înseamnă a te lupta de fapt cu un paradox, cu atât mai mult cu cât, din păcate, această noţiune nu mai trezeşte multora dintre noi nici o semnificaţie reală.
Dar cum ar putea să trezească când zilnic nu facem decât să înăbuşim în noi necesitatea unei familii şi să tratăm cu scepticism orice ar putea avea legătură cu noţiunea de creştin...
Privesc zilnic în jurul meu, într-o lume din ce în ce mai lipsită de Dumnezeu, văd trecând pe lângă mine oameni care nu mai au timp să privească sau să le pese de cei de lângă ei, ca nişte roboţei programaţi să-şi consume bateriile alergând până la epuizare după bani, după faimă, după plăceri....şi îmi dau seama ca şi eu am devenit unul dintre ei. E atât de uşor să fii târât de vâltoarea asta plină de iluzii deşarte pe care noi o numim viaţă şi să uiţi de tot ce ar trebui să conteze cu adevărat...
Şi totuşi, aproape inconştient, fiecare din noi caută căldura unei familii, fiecare încearcă să-şi umple golul din suflet cu ceva şi neînţelegând că acel ceva nu poate fi decât iubire, ne mirăm de ce avem uneori totul şi simţim că de fapt nu avem nimic.
Familia ar trebui să aibă un rol foarte important în formarea noastră ca oameni iar părinţii, aşa cum spunea şi marele om de cultură Tudor Opriş, reprezintă "o forţă educaţională imensă". Tocmai de aceea ar trebui ca această forţă să fie canalizată în scopul unei educaţii în spiritul creştin.
Din păcate, însă, astăzi, această familie e «bolnavă», roasă în fiecare zi şi atacată din toate părţile de microbii modernismului: egoism, goană după avere, falsă credinţă, mândrie, pornografie şi toate celelalte lucruri cu care suntem intoxicaţi într-o societate care nu ne învaţă decât să ne căutăm împlinirea în soluţii şi plăceri materiale, îndepărtându-ne între noi ca indivizi.
Cu toate acestea unii dintre noi mai speră încă să-şi făurească într-o zi un cămin bazat pe dragoste şi înţelegere, fidelitate şi credinţă. Alţii chiar au reuşit acest lucru şi ei reprezintă o dovadă vie că a dori să trăieşti într-o astfel de familie nu e totuşi o iluzie... şi că posibilitatea ca acest lucru să devină realitate ne aparţine.
Să ne întoarcem deci către omul din noi, către Dumnezeu şi să nu uităm că toţi suntem copii Lui, că El a dorit ca toţi să alcătuim o familie creştină, să încetăm a ne judeca şi să ne ajutăm unii pe alţii pentru a răzbi în încercări.

Ilieş Doleanu Mihaela – studentă Drept

Familia – chip al iubirii lui Dumnezeu

Cuvântul dumnezeiesc al Sf. Scripturi arată foarte concret faptul că fiinţa umană are o vocaţie comunitară şi este permanent deschisă spre dialog şi comuniune. Singurătatea este poate una dintre cele mai crunte realităţi şi, tocmai de aceea, Dumnezeu a creat perechea. De atunci şi până la sfârşitul omului, complementaritatea dintre cele două sexe este înscrisă în legea firii.
Sfântul Ioan Damaschinul consideră că apariţia legăturii sexuale reprezintă o expresie a fricii de singurătate, de dispariţie a neamului omenesc (starea normală a primilor oameni a fost fecioria), a dorinţei de complementaritate şi de a lăsa urmaşi, simţită de primii oameni. Astfel fecioria, din stare normală, firească primilor oameni, devine o normă a desăvârşirii, un vot special, rezervat doar unora. În această ordine de idei, folosirea funcţiei sexuale în cadrul căsătoriei nu este un păcat, ci un pogorământ adus firii slăbite de efectele păcatului iniţial.
În Ortodoxie viaţa monastică şi viaţa de familie sunt două căi cu responsabilităţi specifice, având acelaşi scop: mântuirea. Familia este privită ca imaginea concretă a Bisericii, iar tocmai acesta este motivul pentru care viaţa de familie s-a bucurat de aceeaşi preţuire ca şi viaţa monastică. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur, în timpul unei predici în care lua atitudine împotriva reprezentărilor teatrale obscene (cât de contemporană este această predică!), s-a oprit pentru a răspunde obiecţiei: vreţi să ne faceţi pe toţi călugări? Eu nu vă cer, a răspuns, să vă retrageţi în munţi şi în singurătăţile pustiului, dar vă cer să fiţi buni, smeriţi şi curaţi, voi cei care locuiţi în oraşe şi sate. Căci, continuă el, toate poruncile legii ne sunt comune cu cele ale călugărilor în afară de castitate. Şi chiar în privinţa castităţii, oamenii căsătoriţi trebuie să le fie asemănători monahilor prin castitatea inimii.
În cadrul familiei dispare egoismul şi dorinţa de manifestare şi exprimare egoistă şi egocentristă, născându-se în sufletul partenerilor conştiinţa solidarităţii şi a întrajutorării. Eu nu mai trăiesc în mine şi pentru mine, ci în celălalt şi pentru celălalt. Eu mă găsesc, mă regăsesc, mă odihnesc şi mă oglindesc necontenit în cel de lângă mine. Şi toate acestea spre mântuire: a unuia prin celălalt şi a tuturor (inclusiv copiii) împreună. Soţia reprezintă pentru soţ darul pe care i l-a dat Dumnezeu pentru a-i uşura lucrarea mântuirii. Soţul, la rându-i, este binecuvântarea dată de Dumnezeu soţiei, pentru ca prin el, ea să-şi găsească liniştea, fericirea şi mântuirea. Astfel familia devine cel mai concret cadru de împlinire a vocaţiei comunitare a omului şi a scopului real al relaţiei sale trupeşti.
Atitudinea Mântuitorului faţă de familie reiese în primul rând din dialogul Său cu fariseii, relatat în Evanghelia după Matei (19, 1-12). „Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?” Legea spunea: „De va lua cineva femeie şi se va face bărbat ei, dar ea nu va afla bunăvoinţă în ochii lui, pentru că va găsi el ceva neplăcut la ea, şi-i va scrie carte de despărţire, i-o va da la mână şi o va slobozi din casa sa” (Deut. 24 ,1). Mântuitorul nu oferă nici o soluţie evidentă; El nu oferă calea succesului marital, aşa cum aşteptau ascultătorii Săi; El reaminteşte doar, care a fost relaţia originară dintre bărbat şi femeie, ca şi lucrarea tainică a lui Dumnezeu în cadrul acestei relaţii: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă”. Comentatorii spun că, de fapt, nu este vorba despre o simplă părăsire a casei, ci de o despărţire de trecut şi legăturile biologice, pentru a intra într-o nouă relaţie de ordin spiritual. Unirea este nu numai una fizică, ci una transfigurată, printr-o dăruire reciprocă de sine.
Cât despre marele Apostol, el considera comuniunea dintre bărbat şi femeie a fi o mare taină („taina aceasta mare este” - Efeseni 5, 32), dar doar atunci când respectă o condiţie esenţială: trebuie să fie „în Hristos şi în Biserică”. Omul îşi împlineşte astfel vocaţia sa eclesială şi de comuniune.
Un element vital pentru existenţa familiei creştine este rugăciunea. Având conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în familia lor, soţii creştini nu mai privesc relaţiile dintre ei doar în perspectiva unei autorealizări temporale, ci în perspectiva binecuvântării finale în Împărăţia lui Dumnezeu. În acest mod, iubirea lor devine altruistă şi responsabilă. Iar această iubire trebuie să ia şi o formă materială; copiii sunt astfel primiţi, în acelaşi timp, ca dar al lui Dumnezeu şi ca rod al iubirii lor rugătoare.
Prin Taina Cununiei, Biserica îşi extinde graniţele, revărsându-şi harul în sânul noii familii. Această „Biserică de acasă” devine împlinire a vocaţiei originare a omului şi are de acum menirea, ca prin credinţă, nădejde şi dragoste, să mărturisească necontenit iubirea lui Hristos manifestată în lume.

Alexandru Gheorghiu, absolvent Teologie Pastorală